Negru şi gros ca motorina, aspru, numai bun de băut în timp ce muşti dintr-un praz întins în sare şi cu o bucată de slăninuţă, ori carne de la garniţă, aşa e vinul oltenilor, cunoscut sub numele de Zaibăr.
Denumirea de zaibăr vine de la Seibel şi e de origine franţuzească, de fapt alsaciană. A apărut ca urmare a îmbolnăvirii viţei de vie cu filoxeră, între anii 1877-1890.
În 1850, din America de Nord au fost aduşi în Franţa butaşi de viţă de vie sălbatică. Aceste plante „găzduiau” o insectă foarte mică (filoxera). Însă, pe cât era de mică pe atât era de dăunătoare pentru viţa de vie europeană. Filoxera înţeapă rădăcina de vie şi se hrăneşte cu seva din ea.
Într-un singur deceniu, şi podgoriile istorice româneşti au fost afectate iremediabil.
Anul 1884 este considerat graniţa oficială dintre perioada prefiloxerică şi postfiloxerică a viticulturii româneşti. După această dată, când aproape 10.000 de hectare de vie veche românească erau deja distruse, s-a trecut la înlocuirea soiurilor autohtone cu hibrizi americani, în paralel cu altoirea celor dintâi pe rădăcini aduse de peste Ocean.
Până în 1884 au fost distruse peste 100 de soiuri vechi de viţă de vie românească. Din acel moment, românii au început să aducă din Franţa hibrizi imuni la filoxeră de la diferite pepiniere. De exemplu, de la viticultorul Terras a fost luat în 1895 soiul Terras 20, care este cunoscut în popor sub numelede Terasa sau Tiriaza. Şi Zaibărul a fost un hibrid adus dintr-una din pepinierele franţuzeşti.
Din 1903, viticultorul Albert Seibel, din zona Aubenas din sudul Franţei, a livrat în România multe soiuri de hibrizi din pepiniera sa. Majoritatea a dat rezultate bune din punct de vedere calitativ în plantaţiile viticole din zona Olteniei, în special în zonele nisipoase ale regiunii, unde hibrizii s-au aclimatizat rapid şi au devenit familiari locuitorilor zonei.
Cu timpul, numele s-a modificat din Seibel în Zaibăr, fiind mai uşor de pronunţat, iar istoria în care vinurile europene erau pe cale de dispariţie s-a uitat, rămânând în schimb mitul cum că acest vin ar fi unul „vechi” oltenesc.
Timp de 100 de ani, an de an, zaibărul a fost adoptat, crescut şi transformat în vin, în special aici în Oltenia, în timp ce prin alte părţi se încerca salvarea soiurilor româneşti vechi (Fetească Neagră, Fetească Albă, Băbească Neagră, Crâmpoşie, Galbenă de Odobeşti, Iordană, Băşicată de Dealul Mare etc) prin aceeaşi metodă a hibridizării pe rădăcini americane.
Oltenii, însă, au ajuns să iubească zaibărul lor şi îl consideră o adevărată marcă regională, în timp ce oenologii academicieni insistă că aceste soiuri de la începuturile hibridizărilor nu sunt bune de nimic, conţin o mare cantitate de alcool metilic, toxic pentru organism, au gust puternic foxat, sunt slabe alcoolic, au o culoare instabilă şi sunt predispuse la oţeţire.
In România, zaibărul nu poate fi comercializat legal sub nicio formă şi rămâne un vin de producţie proprie nerecunoscut în vreun fel.
„Tehnologia de fabricaţie” este, în sine, una rudimentară. Soiul, în sine, este unul nepretenţios. Zaibărul dă roade cam la trei ani după ce este plantat, spun agricultorii doljeni. Strugurii se culeg din viile fără araci, unde cresc efectiv pe pământ, apoi, după caz, se vinifică „ţărăneşte” cu adaos de zahăr sau, uneori, marmeladă.
Zaibărul a fost înregistrat la OSIM, dar vinul nu poate fi comercializat pe meleaguri străine, deoarece este soi hibrid, iar normele Comisiei Europene, pe care România a semnat că le respectă, interzic vânzarea vinurilor obţinute din hibrizi.
Cei care le trec pragul unor olteni sadea si nu sunt obişnuiţi cu zaibărul trebuie să ştie că acesta se bea cu grijă pentru că „te ia repede de cap”.
Surse text : cetateabaniei.com, ierburiuitate.wordpress.com, formula-as.ro,
Sursă foto: Pexels