În primăvara anului 1690, domnul țării, Constantin Brâncoveanu, ce dinspre tată se trăgea „din vechea dungă a Craioveștilor, care și Băsărăbești să chiamă”, iar dinspre mamă, din „și mai bătrâna și împărăteasca casă a Cantacuzinilor”, începea zidirea unei mănăstiri ce urma să-i adăpostească după moarte, trupul neînsuflețit. Locul ales, nu departe de mănăstirea Bistrița a Craioveștilor, se găsea într-o vale străbătută de un râu, în mijlocul unei păduri, unde noaptea se auzea țipătul huhurezilor și de la care venea dealtfel și numele satului de Hurez. La 25 aprilie 1695, Constantin Vodă înzestră mănăstirea cu moșii, vii, țigani, robi, drepturi de vamă, de vinărici și de sare, transformând-o într-una dintre cele mai bogate ctitorii ale vremii. Pentru desfacerea produselor de pe aceste moșii, dar și pentru sporirea veniturilor sfântului lăcaș, arhimandritul mănăstirii, egumenul Ioan, consideră a fi trebuitor și un han, pe care începu a-l construi în Craiova, oraș în care-și avea reședința Banul și în al cărui târg se strângeau un număr mare de negustori, veniți chiar și din îndepărtatul Constantinopol.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *